“The killer awoke before dawn, he put his boots on
He took a face from the ancient gallery
And he walked on down the hall”
The Doors
Deodată, tresări.
vocile pe care le auzea în cap se repetau ca un disc stricat şi degetele-i tremurau pe când nota ceea ce ar fi trebuit să rămână secret, adânc îngropat în conştiinţa lui vinovată.
se opri brusc din scris şi privi pe geam la fâşia de cer plumburiu şi la farurile maşinilor ce rulau din sens opus.
tânjea după acele rare clipe în care rumoarea se stingea şi infernul cotidian îi evoca o lume dispărută… dar această lucidă acalmie nu dura decât foarte puţin, căci apoi vocile îi acopereau iar toate gândurile.
trase aer adînc în piept, apoi expira încet.
microbuzul în care călătorea spre Târgul Mureş se hurducăia prin volbura ploii şi urmări o vreme manevrele şoferului pe lângă nevăzutul fir al Ariadnei.
simţea iar iscându-se-n el acea răbufnire de anxietate pricinuită de iarba fumată înainte de plecarea din Iaşi.
avea impresia foarte clară că se mistuie într-un caleidoscop fără noimă şi auzea ca prin vis zumzetul microbuzului care ronţăia sub roţi bolovanii drumului.
îşi zvâcni capul pe speteaza scaunului şi-şi împreună mâinile la ceafă.
trăsăturile lui dure se relaxară şi pe buzele-i subţiri îi apăru un zâmbet.
într-un cotlon al memoriei îi pâlpâia ultimul sfat al psihoterapeutului:
“- domnul meu, tu ia şi scrie aşa ca şi cum te-ai arunca orbeşte într-un abis emoţional. scrisul e un catharsis -“
cuvintele – măsurate cu multă atenţie – îi rămăseseră întipărite-n memorie, răsunându-i ca un ecou în minte.
închise ochii şi rămase câteva clipe nemişcat, ascultând vibraţiile motorului.
stomacul i se chirci.
avea rău de maşină şi micul dejun luat în urmă cu o oră se agita în stomacul lui.
brusc, ca-ntr-o străfulgerare luminoasă, prin minte i se-nvolburară imagini extraordinar de vii.
amintirea coşmarului.
tragedia care îi marcase viața.
iadul din care nu-l mai putea mântui nimeni.
îşi lipi palmele de tâmple, apăsând cu putere. îi vuia capul.
avea certitudinea că, dacă nu se va putea sustrage acelei stări, va cădea pradă ororilor ce îi izbeau creierul în ritmul ștergătoarelor de parbriz.
totul era ca un horror pe care îl proiecta din nou şi din nou în minte deşi Vocile hârâiau ca o râșniță şi-l admonestau.
un fior îi zgudui umerii.
“ i’ll join with black despair against my soul,
and to myself become an enemy…”
deschise larg ochii şi constată cu stinghereală că palmele începuseră să-i transpire.
simţi un val de bucurie, dar și de teamă în același timp.
mâna i se strânse pe pix şi începu să-şi aştearnă gândurile pe pagina din faţa lui.
scria ca-ntr-un vis, minuţios, febril:
De ce despre Jack Spintecătorul s-au scris mai multe cărţi decât despre Shakespeare!?
habar n-am, Horatio, habar n-am.
eu ştiu doar că sunt un monstru şi am boală pe tot.
Vocile îmi spun că am boală doar pe sufletul meu pustiu ca un turn de piatră căzut în ruină, un turn uitat de Dumnezeu şi bântuit de liliecii amintirii.
însă eu, Horatio, eu le răspund că am boală mai ales pe cerul ăsta plumburiu şi orb care parcă îmi dă glas durerii din pulă şi îmi fute-auzul cu murmurul ploii ce bate discret în geamurile microbuzului.
ghidi, ghidi, hop ș-așa!
și iar imaginația și-a luat zborul
ca un zmeu de hârtie care-a scăpat
din mâinile unui copil psihopat.
adică… la ce bun să mai umblăm cu șoalda?
neantul meu viu nu e decât o carcasă care-mi acoperă demența anevoie reprimată de Vocile pe cale să-mi izbucnească din adâncuri.
respiră adânc şi îşi frecă tâmplele.
îi venea greu să scrie de mână.
se zări o secundă în oglinda ce anina deasupra şoferului care tocmai vira, concentrat să urmărească drumul anevoios.
rămase un minut cu ochii pironiţi asupra oglinzii, apoi se scutură ca smuls dintr-un vis.
gura i se schimonosi într-un rânjet.
se simţea singur şi devorat de ură.
după o mică ezitare dădu din cap şi continuă să scrie:
eu sunt asemeni celui Unul în Ființă și Încincit în Persoane.
mă cheamă Damian Mara şi vreau să dau în vileag infernul inimii noastre bolnave.
monstrum in fronte, monstrum in animo, Horatio.
ghidi, ghidi, hop ș-așa!
morala!? pelicanul sau babiţa.
oricum, important e că am un job în care fiecare nouă zi e la fel ca cea de ieri.
sunt copywriter la saituri porno şi Vocile îmi spun că am defectul profesional de a fi şi un labagiu notoriu și un obsedat sexual. ba mai mult, deşi Vocile neagă, eu ştiu că ascundem un secret terifiant – unul dintre noi e faimosul criminal în serie, supranumit Vampirul din Iași.
ghidi, ghidi, hop ș-așa!
cine oare nu a auzit de Vampirul din Iași, cine oare nu a auzit de cel care ţine o-ntreagă naţiune sub imperiul fricii, cine oare nu a auzit de cel care a pus pe jar toată Poliţia!?
s-a creat o adevărată legendă în jurul crimelor noastre.
Ted Bundy zicea că: “noi, criminalii în serie, suntem fiii voştri, soţii voştri, suntem peste tot.”
a ucide nu înseamnă mare căcat pentru noi, deoarece pentru noi viaţa însăşi nu are niciun dumnezeu.
a ucide e pentru noi o nevoie firească, ca și aerul.
în fine.
eu nu cred că Dumnezeu e o ființă supremă, supranaturală. eu cred că Dumnezeu e pur și simplu o Călătorie.
ghidi, ghidi, hop ș-așa!
oricum totul absurd şi am boală pe tot.
am boală şi pe microbuzul ăsta ticsit de lume, am boală şi pe-astea două surdomute care chefăie gumă în scaunele din față.
nii la ele, Horatio, nii la ele! au țoale de fițe și se tot schimonosesc ca niște apucate, de parcă ar da adevărate reprezentații de pantomimă.
una e filiformă iar cealaltă e cam trupeşă.
amândouă îmi foarfecă nervii și ne scot din minţi.
au chipurile ca nişte măşti de ceară şi-şi smucesc mâinile-n sus, însoţindu-şi caraghioslâcul pantomimei c-un val de murmure surde.
ce mascaradă sule-menită!
Vocile au chef de glumă şi mă-ntreabă: oare cum se masturbează astea?! iar eu le răspund: c-o mână îşi freacă troaşca şi cu cealaltă gem de plăcere.
Vocile râd şi îmi spun că da, aşa e şi că probabil au flocii cât freza lu Don King.
eu simt că-mi vine greaţă.
viaţa e-o boală iar crima e-un panaceu care îmi poate oferi posibilitatea de a respira în această lume.
Vocile mă-ndeamnă să le tălmăcesc gesturile însă eu mă mărginesc doar să le urmăresc jocul emoţiilor în timp ce îşi leagănă capetele ca şi când ar vrea să exprime nu ştiu ce naiba. din când în când, părul lor înmiresmat ne gâdilă bărbia, tâmplele, sprâncenele…
îşi ridică bărbia c-un aer agresiv.
i se năzareau scene sado-sexuale şi se uita chiorâş la ele.
o scânteie prădalnică îi scăpăra-n privire.
adulmecă cu voluptate.
avea obrajii crispaţi într-o grimasă de concupiscenţă şi dusese mâna stângă pavăză peste gură.
îşi muşcă degetul mic şi-l supse încet, cu intenţii porcoase, învârtindu-l în gură, ca un sugaci c-un biberon.
Vocile începuseră să producă în mintea lui imagini prin care îl avertizau că privirea i se făcuse de gheață iar chipul îi căpătase o expresie de ferocitate aproape inumană.
femeile îl observară şi – pline de oroare – îşi întorseră repede capul şi îşi curmară brusc conversaţia în limbajul degetelor.
un zâmbet de dezgust îi încreţi buzele şi înclină cu trei centimetri bărbia, în chip de salut.
apoi, îşi pipăi prohabul pantalonilor şi notă cu o satisfacţie vie:
o, vai, dragele de ele, Horatio, dragele de ele!
au ochii lărgiți de spaimă deși habar n-au cât de mult îmi place cum li se contractă vaginul atunci când le răsucesc cuțitul în pântec. habar n-au că doar asta mă mai poate face să am orgasm.
deşi eu… parcă nu prea aş vrea să le sting scânteia vieții pentru ca clipa cuțitului să-mi devină durată.
însă crima e-n firea mea. e ceea ce sunt.
iar Vocile îmi spun că le voi ucide oricum, Horatio; îmi spun că le voi izbi în cap pe la spate şi apoi le voi lega fedeleş şi le voi târâi de-a buşilea până-n pivniţa în care se află Sanctuarul Crimelor Noastre.
şi acolo cică fi-va ball gag & bondage! Vocile îmi spun că pot să-mi şi imaginez deja cum le voi apuca pe rând de bărbie cu două degete şi cum le voi invita cu delicateţe să-şi ridice căpşoarele în timp ce ele mă vor implora să le cruţ viaţa.
Vocile îmi mai spun că le voi simţi dinţişorii clănţănindu-le de frică şi că le voi zâmbi şi le voi răvăşi perişorul c-un gest de bunăvoinţă.
şi că cică apoi îmi voi ridica ochii spre cer şi îmi voi desface larg braţele, ca un Sweeney Todd damnat şi neînţeles de nimeni…
femeile se zgâiau la el c-o groază crescândă.
scrâşni din dinţi cu frustrare şi muşchii antebraţului i se încordară.
inspiră adânc pe nas.
teroarea lor îl tachina atât de mult încât simţea aproape visceral nevoia de a ucide.
se văzu reflectat în ochii lor.
arăta ca o întruchipare a răului.
chipul i se schimonosise într-o mască îngheţată şi o cută de cruzime îi cresta colţul gurii în vreme ce degetele i se mişcau cu agilitatea unui păianjen deasupra hârtiei:
şi deodată aş începe să le torturez şi să le mutilez cu incizii mici, mici, mici…
şi le-aş savura agonia şi mi-aş face spaghete cu muguri de carne din lindicurile lor şi le-aş hăpăi şi aş simţi cum văpaia vieţii lor se mistuie întru noi.
şi la sfârşit le-aş viola post-mortem şi – mugind răscolitor – ne-am slobozi peste cadavre ca Gille de Rais.
i-haaa!!!… fără număr!… coșmaruri înmuiate-n balele pizdelor!…
ghidi, ghidi, hop ș-așa!
Vocile îmi spun că voi deveni nemuritor şi că crimele noastre vor dăinui tocmai fiindcă vor oripila omenirea de-a lungul timpului.
amintirea atrocităţilor noastre o vor face-o să se cutremure de oroare şi revoltă şi eu voi deveni o legendă.
mai ales în ziua de azi când un ucigaş în serie e un erou îndrăgit, un star-media.
fiindcă aici e-aici! aici e marea dilemă! tocmai aicea-i buba!
modul în care lumea ne percepe pe noi a evoluat, s-a schimbat şi s-a destigmatizat.
dar totuşi oare ce anume, Horatio, ce anume vă stârneşte vouă curiozitatea asta morbidă, ce anume vă fascinează pe voi la noi?! faptul că noi suntem un paratrăsnet al propriilor voastre porniri homicide!? sau faptul că noi vă facem să vedeți moartea cu ochii şi vă şocam inerţia în care vă mistuie infernul cotidian!?
sau poate e faptul că noi avem tupeul de a fi măcar monştri puri, noi avem curajul de a ne simţi vii şi puternici prin crimele pe care le comitem în vreme ce vouă vă țâțâie târtița!?…
crima noastră este împlinirea vieții voastre de histrioni-scatofagi.
huruitul motorului îi ucise gândurile.
microbuzul tocmai urca pieptiş o pantă scrâşnind din toate încheieturile.
pentru o clipă cât o străfulgerare de lumină, îşi zări propria reflecţie holbându-se la el din geamul lucitor.
chipul i se mai îmblânzi.
se ciupi de barbă şi medită un pic privind ploaia care răpăia violent.
îl copleşi deodată tristeţea şi aproape că îl podidi plânsul.
încercă să se oprească din scris dar Vocile îl îmboldiră cu bruscheţe.
se aplecă iar asupra hârtiei şi continuă să scrie ca împins de o febră obsedantă:
nu ştiu alţii cum sunt, da’ mie Vocile îmi spun că e-un hău în văpaia ochilor mei care ne sugerează că… viaţa e oricum un joc de cap sau pajură.
depinde doar pe ce parte pică a sorţii monedă calpă.
adică eu, unul, nu prea cred că ai de ales atunci când te-ai născut chiar la data de 4 martie – annus mirabilis 1977.
adică chiar în devastatoarea intensitate de 7.2 grade pe Scara Richter a cutremurului din 1977.
atunci s-a întâmplat să mă întâmplu. ipso-facto, mi-am luat cârca de brain-damage încă din uter şi apoi m-am zămislit mai funest ca fiul diavolului din horror-urile americane.
şi-aşa a-nceput totul, Horatio!
Vocile îmi spun că decretul 770 a fost obârşia smintelii noastre diabolice.
dar bineînţeles că de fapt a fost vina babacilor care mă schingiuiau mai dihai ca-n Evul Mediu.
am suferit enorm şi-am murit de mii de ori până-n clipa când am împlinit cincisprezece ani.
abia atunci m-am deşteptat ca dintr-un vis urât şi m-am pomenit deodată în ghearele nebuniei.
pur și simplu
oglinda minții mi-a pleznit brusc
iar paianjenii vocilor
mi-au înotat prin apele-i tulburi
şi-n suflet mi-a încolţit ideea paricidului şi m-am transfigurat şi-am început să ascult fără cârtire de ceea ce îmi spuneau Vocile, şi anume: “ucide-i! futu-i! ucide-i!”.
închid pentru o clipă ochii şi întreaga scenă îmi revine în minte, c-o acuitate anormală, de parcă totul s-a petrecut cu doar o zi în urmă.
atunci, la căderea nopţii, ceva necurat şi-a fâlfâit aripile de liliac deasupra mea şi Vocile m-au îmboldit să las butelia deschisă şi să-mi iau tiptil tălpăşiţa la propria noastră aniversară…
ca să-mi găsesc propriul glas, a trebuit să ascult de Voci.
o schimă îi brăzdă chipul.
îi venea să se lovească cu pumnii în cap.
printre dinţi îi apărură spume.
din când în când lumina tremura în jurul lui nişte umbre care parcă îi împresurau chipul ca-ntr-un test Rorschach.
îşi deschise şi mai larg ochiul amintirii şi stafia paricidului îl strămută, pe aripi de coşmar, peste negrele ruini ale aducerii aminte:
a fost floare la ureche, Horatio.
noi ne tragem obârşia din viţa familiei Râmaru iar tradiția ne-a învățat să simțim plăcere atunci când ucidem.
şi Vocile au ticluit totul până la cel mai mic amănunt.
abominabilii mei babaci erau răciţi-bocnă şi într-o stare de apatie alcoolică, moţăiau luminaţi doar de ecranul televizorului aşezat pe măsuţa aia lipită de peretele din sufragerie.
îmi amintesc că i-am zărit aşa blurat pentru ultima oară atunci când – păşind de-a-ndărătelea în vârful picioarelor – am tras cu coada ochiului la geamul prin care licărea lumina albăstruie a televizorului.
aveau nasurile prea înfundate ca să simtă mirosul de gaz iar Vocile ştiau că la un moment dat unul dintre ei va scăpăra o brichetă şi va aprinde o ţigară.
o bubuitură de tunet a măturat atunci toată caşcarabeta aia situată la periferia oraşului Iaşi.
deşi mă aflam destul de departe de epicentrul exploziei – aproape că am resimţit sub paşii mei vibraţiile pământului care s-a zdruncinat ca la cutremur. mi s-a părut chiar că am auzit trosnetul lemnului, al cărămizilor şi-al geamurilor aruncate în aer.
îmi amintesc şi-acuma acel fuior de fum gros ce se-nvălătucea spre slavă. parcă era chiar copilăria mea nefericită ridicându-se spre cer prin fascinantul joc al limbilor de foc ce dansau peste ruinele fumegânde ale vieţii noastre de până atunci.
îmi amintesc şi-acuma că am inhalat cu sete acele particule de cenuşă care dansau în aer ca nişte fulgi de zăpadă damnată într-un glob pentru Copiii Porumbului.
a fost atât de frumos, Horatio, atât de emoţionant!
Vocile au insistat enorm ca rămăşiţele lor pământeşti să fie incinerate pentru ca apoi să-mi fac o stacană de ness din cenuşa lor…
îşi aminti că zâmbise la vederea acelei scene.
zâmbi şi acum. era mândru de ceea ce făcuse.
îşi hârâi gâtlejul c-un zgomot care făcu pe toată lumea să îşi întoarcă spre el capul.
sprâncenele i se alipiră.
tăie aerul cu mâna stângă şi îşi trânti iar gândurile pe hârtie:
ceea ce s-a întâmplat atunci a schimbat ceva în mine.
vocile au pus stăpânire pe mine și eu am început să le ascult rațiunea.
și atunci am știut că nu voi mai fi niciodată singur. că nu mai pot fi niciodată cuprins de acel sentiment de gol și singurătate, care îmi provoca suferință. că cineva trebuie să aiba grijă și de mine.
o, Horatio, ştiu că sună melodramatic dar vai, cât ne-au coşmărit babacii! mi-au terorizat copilăria şi ne-au înfierat pentru tot restul vieţii cu stigmatul unei boli fără leac.
însă ar trebui totuși să le fiu recunoscător fiindcă – deși m-au paradit la bibilică – mi-au deschis atâtea și-atâtea uși interzise…
atunci când făceam pipi în pat sau comiteam vreo altă boroboanţă – îşi lepădau măştile de părinţi iubitori şi încetau hemoragia verbală cu care îmi împuiau de obicei urechile.
mă scoborau în pivniţă, negri de furie şi muţi ca nişte peşti.
şi în aerul acela greu, jilav mucegăit, parcă erau absorbiţi într-un vârtej nebulos de nebunie şi răcneau la mine cu spume la gură.
rugămințile și văicărelile mele nu-i înduplecau deloc.
chipul li se schimonosea aşa grotesc şi îşi duceau degetele ciorchine la buze şi umbrele lor fâlfâiau aşa rece şi negru şi fioros.
şi tata scăpăra un chibrit în căuşul palmei ca să aprindă două ţigări Carpați.
și apoi scotea la iveală o sticlă de spirt medicinal.
şi fumau amândoi… și beau amândoi.
iar eu mă simţeam înghiţit de-un uriaş val de groază şi tremuram ca în transă şi dinţii îmi clănţăneau în gură.
şi atunci infernul terorii se dezlănţuia şi ei îşi lingeau reciproc vârfurile degetelor şi trăgeau ultima dușcă și apoi… apoi…
Vocile îmi blochează amintirile însă eu știu că mă schingiuiau atât de tare încât până și ororile inchiziției ar fi fost o nimica-toată.
mi-au mai rămas doar așa, flash-backuri cu Vocile care-mi dezlănțuiau în creier un concert de râsete în timp ce vezica mi se revărsa peste picioarele goale și torţionarii mei babaci mă stâlceau în bătaie; mă făceau din om – neom.
iar culmea ororii era că… urlau, Horatio, urlau.
rien ne va plus, năpârcile trebe stârpite! – aşa urlau, Horatio, aşa urlau – rien ne va plus, năpârcile trebe stârpite!
aveau chipurile stacojii, cu trăsăturile deformate și ochii holbați, sticloși și galbeni, ochi care parcă le țâșneau din găvane și se rostogoleau peste mine în timp ce dinții lor strâmbi, negri și împutiți, mă îmbăloșau… mă mușcau… mă ronțăiau… mă molfăiau.
iar cuvintele lor se transformau într-o mantra și mi se înşirau în minte ca firele întunecate ale unei pânze ţesute de nişte păianjeni monstruoşi.
iar noi râdeam întruna ca niște clovni oribili.
hihi, hehe, haha – aşa râdeam, Horatio, aşa râdeam – hihi, hehe, haha!!!
astea-s cele mai vii amintiri din copilăria noastră.
pe fruntea lividă îi apărură picături de sudoare.
literele scrise îi jucau în fața ochilor.
nu ştiu alţii cum sunt, da’ eu n-am avut niciodată vreun moment de remuşcare.
nu pot înțelege emoțiile.
Vocile îmi spun că ceea ce am suferit eu ar face până şi pietrele să plângă dar eu nu vreau să invoc – drept circumstanţă atenuantă – o copilărie nefericită.
la urma urmei toţi suntem monştri, cu vorba, gândul sau cu fapta.
omul nu e un animal îndumnezeit – omul e doar un animal.
toţi trăim o viaţă falsă şi ipocrită.
şi totul e relativ, Horatio. răul e conditio sine qua non a binelui. bezna e conditio sine qua non a luminii.
şi etica pulii se spulberă în al vremii vânt, ca un nimb de păpădie.
mămica lehuză care şi-ar fi jertfit şi viaţa pentru adoratul ei bebeluş – şi-a hălit clefăind propria odraslă atunci când moartea prin inaniţie i-a dat târcoale şi foamea sfâşietoare i-a urlat cu crampe-n stomac.
sfântul mucenic care şi-ar fi jertfit şi viaţa pe-altarul credinţei – şi-a spart găoaza c-un crucifix atunci când într-un mistic extaz şi-a dat seama că-i gay şi a fost năpădit de-aprinse pofte sexuale.
şi tot aşa mai departe…
toţi trăim o viaţă falsă şi ipocrită.
şi totul e o babilonie de minciuni spoite cu alte minciuni…
măcar după moartea babacilor, am putut să schingiui pisicuţe după pofta inimii, fără nicio muştruluială.
Vocile îmi spun că de mic copil am avut această pasiune patologică, de mic copil am avut acest impuls de necontrolat de a ucide animale şi mai ales… oameni.
pe chipul lui fulgeră un pliu deformat, plin de ură.
se străduia din răsputeri să ignore acel puhoi de voci care îi vuiau în cap ca revărsarea unui râu.
îşi încrucişă picioarele.
lumea din jurul său devenise pustie.
nu mai era nimic altceva decât hârtia pe care îşi înşira gândurile:
eu sunt monstrul cu o mie de fețe și bumerangul care va sparge-n țăndări clepsidra eternei întoarceri…
eu sunt Neantul care tinde spre absolutul Ființei, eu ucid oameni pentru a-mi omorî timpul iar crimele mele sunt condamnări la nemurire.
eu știu că Dumnezeu a murit dar Satan a rămas și de aceea simt nevoia să mă cac pe-altarul unei biserici şi apoi să înfig scobitori în căcatul aburind şi să proclam că de azi înainte ariciul nemuririi sălăşluieşte cu noi!!!
eu știu că cel mai scump lucru de pe pământ este lacrima și de aceea simt nevoia să deflorez ultima sfântă cu cornul ultimului inorog și să hăcuiesc ultimii ursuleţi panda și să zmulg ultima pană din aripile ingerilor…
- Perversity, a scris cândva Edgar Allan Poe – is the human thirst for self torture. tu savvy!?
uluit, Damian Mara tresări.
avu impresia că totul încremeneşte în el, că o suspiciune absolută îl năpădeşte.
aruncă o privire fâstâcită în jur.
individul care rostise citatul era un bărbat uscăţiv şi urât, cu priviri uleioase.
părea un om pornit pe vorbă, gata oricând să se avânte la taifas.
o clipă, avu chiar impresia că îi făcea vag cu ochiul.
închise notebookul şi încercă să-şi camufleze agitaţia lăuntrică:
- oare a citit ceva?! -
întrebarea îi stârni, ca o rafală de vînt, un vîrtej de alte crispări.
degetele de la mâna dreaptă strînseră atât de tare coperțile caiețelului, încât i se albiră încheieturile.
deşi nu lăsase să-i transpară nicio emoţie, străinul îi observă frământarea şi parcă ghicindu-i gândurile, îi surâse sardonic:
- Am observat că aşterneţi câteva gânduri pe hârtie. şi mi-a permis să vă disturb cu-acest citat din Poe. vreţi o gură de afinată? murmură afabil intrusul oferindu-i o sticluţă.
avea părul încărunţit de timpuriu, falca prelungă şi osoasă şi ochii împlântaţi la rădăcina nasului. purta o pereche de tenişi albi, nişte blugi uzaţi şi o jachetă albastră şi ponosită.
Damian îşi umezi buzele cu vîrful limbii şi luă un gât zdravăn de afinată.
licoarea îi arse stomacul.
îşi mângâie încet creştetul capului, dezmierdându-şi începutul de calviţie.
Vocile începuseră să facă tămbălau și să producă în mintea lui imagini prin care îi arătau că nu vroiau să relaționeze în nici într-un fel cu cei din jurul său.
îl iscodi pe individ cu privirea şi întrebă ezitant, încercând să-şi mascheze tulburarea din glas:
- Aţi… mmm… aţi apucat cumva să citiţi ceva din ceea ce am scris eu aici?! vocea îi sunase mai aspră decât îi fusese intenţia, aşa că reluă drămuindu-şi tonul:
- Adică… tot ce am scris e doar aşa… ficţiune…
- Oh. haha! nuuu… nu. haha! ah, da’ nu vă faceţi griji, nu sunt atât de indiscret.
Damian răsuflă adânc.
străinul scoase o batistă şi îşi suflă nasul c-un zgomot de trompetă. apoi, continuă:
- La modu că… aveţi un scris mai încâlcit ca ideogramele chinezeşti şi ochii mei nu apucau să buchisească cuvintele care…
ceva îi puse stavilă vorbei.
clipi din ochiul drept și începu să zâmbească, însa zâmbetul i se șifonă rău pe la colțuri când remarcă fața pe care o făcea Damian.
articulă cu-o falsă voioşie:
- Glumesc. glumesc. desigur…
parcă vrând să se scuze, se aplecă şi îl bătu uşor pe braţ.
emana un amestec de nicotină şi transpiraţie uscată.
Damian privi cu dispreț agitația celuilalt și redeveni plin de sine însuși, ca întotdeauna când Vocile începeau să producă în mintea lui imagini cu teroarea pe care le-o inspira celorlalți.
mai luă o duşcă de afinată şi arboră un aer filozofic:
- “A exista înseamnă a te bea fără sete”. Sartre.
străinul chibzui şi îşi împinse buzele înainte, făcând un bot ca de peşte.
-Ha! fain. iaca asta n-o ştiam. eu sunt Ion. liber cujetător şi cobai-pro.
îi întinse o mână flască și îi dărui un zâmbet larg şi vag ironic.
i-o strânse cordial şi îi cântări fără grabă cuvintele:
- Mmm? adică… cum aşa… cobai pro?!
individul pe nume Ion se arăta foarte dispus să îi dea lămuriri:
- Iac-aşa bine. sunt un cobai uman profesionist. la modu că sunt plătit ca să iau hapuri şi să testez noile medicamente. tu savvy!?
- Oh! şi nu… adică…
- Ba da. am plătit toate angaralele. am rămas şi impotent şi fără un rinichi şi cu ficaţii varză. dar decât să accept servitutea unui job şi să-mi fut zilele trudind ca prostu’… eu prefer asta. oricum nu contează. la modu’ că nimic nu există şi totul e absurd. tu savvy!?
îşi termina frazele c-un ton întrebător, ca şi cum se scuza mereu.
Damian se mulţumi să ridice din umeri şi privi în tăcere pe geam.
se zărea Bistriţa prin perdeaua ploii de-afară. i se părea ca vede cum stihiile apei se uitau în sus spre dânsul și întindeau brațe de valuri înspumate ca să-l tragă-n vâltori.
- Ei şi? încotro?!
- Mmm?…
- La modu’ că… încotro vă-ndreptaţi!? mergeți departe?
- Târgu’ Mureş.
- Aha. atuncia se cheamă că mai avem ceva cale de hălăduit împreună. mai schimbăm şi noi o vorbuliţă. io mă duc ‘n staţiune la Sovata. la modu’ că am nevoie de-o adiere de ozon. m-au cam lăsat plămânii dupa ultima doftorie testată. tu savvy!?
şoferul frână brusc.
apoi apăsa pe ambreiaj, răscolind pietrişul.
o clipă motorul scrâșni în gol. apoi, maşina hodorogi din toate încheieturile și tâşni iar.
se hurducau pe un vechi drum forestier, mărginit de brazi jigăriţi, uscaţi.
câteva cetini pălmuiră parbrizul.
şoferul trecu maneta de viteză în treapta cea mai de jos, accelerând în acelaşi timp cât de tare putea pentru a-şi croi drum.
se zăreau câteva căsuţe pipernicite şi nişte gherete de bîrne care scoteau câte-o aţă de fum.
Ion zâmbi cu subînţeles şi îi făcu semn cu mâna înspre cer.
ploaia contenise, iar norii se risipiseră, dând la iveală măreţia neagră-verzuie a munţilor care păreau că muşcă din plumbul infinit al cerului.
Damian confirmă printr-o clătinare a capului, dar nu-i răspunse la zâmbet.
somnolenţa îl copleşea.
- Hmmm, murmură Ion arborând o expresie prin care îi sugera că aceasta va fi ultima încercare de a lega o conversaţie – văd eu ca nu prea aveți așa chef de taifas, nu vreți să ne “tăinuim” nițel. iar eu dau din gură ca o meliță. ah, bah! la modu că n-aș vrea să-mi explicitez scrupulous cuvintele dar nu știu dacă știați că înainte strămoșii noștri foloseau verbul a tăinui în loc de verbul a vorbi. hmda, hai că tac și vă las, vă las în pace. la modu că orișicum… eu vă înțeleg. că de! așa e-n ziua de azi. stress mare, muncim non-stop, șefii își arată colții iar noi o dăm în depresie. tu savvy? și când mă gândesc că mai este unii care spun că cel mai bun remediu împotriva depresiei e munca. ei, căcat! orice loc de muncă e plin de decepții, doar lenea i-un eldorado. iaca e deja paişpe juma. acu… dacă aş fi rob la job – aş luneca ca o pulă pierdută în labirintul rutinei zilnice. dar iaca! lăfăie-te-n lene şi trândăvia te va face liber! la modu’ că… dacă nu eşti prins în cătuşele sistemului, atunci, pe parcursu’ unei zile de lucru poţi călători tocmai hăt în celălat capăt al lumii. poţi savura cele şapte minuni ale lumii în loc să bântui ca un zombi prin pustiul hedonist, mercantil și utilitarist. tu savvy?! globe-trotter!
Damian se învioră, însufleţit brusc de-o cordialitate voioasă:
- Oho! mie-mi spui. tocmai asta-i chichiţa. într-o bună zi te poți pomeni că ești cu totul alt om și că infernul cotidian e ca un montaigne-russe în care te mistui ca-n ceață prin arcade şi hăuri plasate la limita dintre ficţiune şi realitate. și atunci ajungi să suferi pentru orice nimic și din cauza oricărui fleac. mă-nțelegi!?
botul de peşte al lui Ion schiţă un “aha!” nerostit și își înclină politicos capul, în semn că-i acordă toată atenția.
- Adică ştii… pe undeva e ca-n filmu Fight Club. nici cu mintea nu ne gândim la importanța gesturilor mici, cotidiene atunci când banul și acumularea de căcaturi devine o dominantă a vieții. ba chiar din contra. ne consumăm toată existența alergând după bani. nu mai avem sentiment pentru lucrurile simple dar avem sentimentului inutilității, eșecului și vidului existențial. adică ştii… nici eu n-am nici o vocaţie pentru viaţa asta de rob la job. adică… chit că… salahoresc pe brânci şi îmi storc zi de zi creierii pentru a izvodi sloganuri la saituri porno.
Ion îl urmărea cu curiozitate. părea străfulgerat de-o idee, îşi prinse bărbia între degete:
- Savvy. savvy. la modu că… nu ştiu dacă tu ai observat da’… când întrebi un om la muncii: “cine eşti tu?” îţi răspunde : “păi… sunt copywriter” sau “îs căpşunar” sau mă rog… cutare şi cutare. dar… totuşi! în definitiv, e vorba de noi, noi oamenii… noi nu suntem jobul la care trudim zi de zi ca nişte salahori. tu savvy? la modu că tu ai cumva dreptate. pe undeva e ca-n Fight-Club!
- Eh…
- Nu, nu. ascultă-mă, te rog. adică uite…la modu că şi eu… am jobuit într-o firmă tare. aveam bani cu toptanu, o bunăciune blondă, vilă, merțan şi… toate alea. simțeam că am lumea la picioare. îmi erau satisfăcute cele două dorinți fundamentale: pofta sexuală și pofta de a fi mare. însă, deși eram pe cai mari… era tropotu galopului prea aşa… nu ştiu cum. tu savvy!? cine aleargă după bani, uită să trăiască. la modu că tot sistemul mi se părea așa, o mascaradă alandala. mă dumirisem că sunt angajat pe făgașu robiei salariate. tu savvy? la modu că omul e făcut să-ndure multe, însă când i se rup zăgazurile… atunci, păzea! ei şi într-o bună zi, aşa ca-n filmuleţele alea de le vezi pe YouTube cu terminaţii ăia care cedează stressului de la job… am clacat și eu. m-am mistuit într-un burnout și m-au apucat pandaliile. şi aşa tam-nisam, hodoronc-tronc! mi-am înhăţat computerul şi ţuşti! m-am dus glonţ şi l-am azvârlit pe fereastră de la etajul 5. bam-bum! îţi imaginezi ce ditamai tărăboiu s-a iscat! a urmat o învălmăşeală de nedescris, toţi au crezut că am înnebunit şi se scălâmbăiau ca nişte muşte de căcat pe-o hârtie cu lipici. apoi, am dat-o nasol de tot, am devastat biroul şi am făcut totul să sară-n ţăndări. savvy!…harababură totală. da’ nu mai puteam!… apoi, am ajuns şomer şi blonda mea piţipoancă și-a luat catrafusele și mi-a dat jet pentru portofelul unui alt nabab mai pricopsit. iar eu mi-am pierdut capul şi m-am dumit întruna până când m-a fulgerat ideea să mă fac cobai-uman. şi iaca! acu mi-am băgat mințile-n cap, am îmbălsămat ce-a mai rămas din mine şi cu toate că e criza asta economică… totuşi eu am bani pentru un trai decent. unde mai pui că am şi timp berechet de peregrinări, peripluri. sunt cel mai bun cobai-uman din lume – toţi ceilalţi cobai sunt nişte ageamii. până şi marile companii de afară mă ştiu că nu refuz nici unul din hapuri. başca… dar… bat câmpii!? vă plictisesc cumva!? la modu că… dacă aşa… eu tac. tu savvy!?
- Mmm… nuuu. eh… şi eu m-am săturat să port livreaua sistemului. şi eu aş vrea să mă fut în el de job şi să fac lucruri care într-adevăr mă definesc. mai ales acuma, pe vremuri de criză… adică, vezi tu… nu știu dacă știi, dar… în limba greacă cuvântul crisis înseamnă judecată. deci, poate că toată această criză mondială e de fapt Judecata de Apoi. și așa am facut din ban un idol, din job un fals dumnezeu. poate că globalismul e de fapt noul creștinism.
rămaseră amandoi cu privirile pierdute.
Ion îşi ţuguie buzele, cu un aer meditativ.
Damian mai trase o dușcă și se concentră asupra pipiţelor surdo-mute.
le urmări mâinile fâlfâitoare. trăncăneau în limbajul semnelor ca nişte mori neferecate, ţesând la nesfârşit urzeala lor hipnotică… c-un murmur ininteligibil…
căscă și îşi înăbuşi un fior involuntar.
mintea îi trecea de la una la alta, gândurile îi pluteau leneşe…
într-un minut, îl fură somnul și adormi adânc.
ALL THAT WE SEE OR SEEM IS BUT A DREAM WITHIN A DREAM
se făcea că era răsturnat pe spate într-un jilţ tapiţat.
și se afla într-o sală în care domnea o atmosferă solemnă, ca într-o catedrală.
se uită într-o parte și alta.
avea o senzaţie de angoasă, ca şi cum o ameninţare invizibilă plutea în jur.
inima îi bătea cu putere, iar un sentiment oribil îi făcea pielea ca de găină.
își dădu ochii peste cap și încercă să-și limpezească mintea.
aproape că putea ghici prezența tăcută a unei mulțimi nevăzute.
îl săgetă frica. se simţi deodată străin și singur… înconjurat de un zid de chipuri care probabil că îi aruncau priviri piezișe. sau poate chiar râdeau pe seama lui.
privi panicat în jur, scormonind cu ochii.
treizeci de scaune aşezate în semicerc ocupau partea din faţă a sălii.
era şi o estradă. destul de înaltă. încăperea arăta ca o sală de judecată cu marmură şi lemn de culoare închisă, draperii grele şi un candelabru imens.
privi atent.
mai erau şi tomuri de hârtii cu miros de mucegai şi poze vechi, îngălbenite de vreme.
în pereţii lambrisaţi era încastrat albumul cu fotografii al familiei sale. într-o poză înrămată îi zâmbea figura lui la cinsprezece ani…
încercă și el să zîmbeasca, însă pe dedesubtul zâmbetului îl trecură fiori reci.
fotografia parcă prinsese viață atunci când dăduse cu ochii de ea.
ridică o sprânceană, c-o spaimă bănuitoare în ochi.
i se părea că poza se întorsese către el și-i făcea cu ochiul. și parcă avea în ochi o strălucire poznașă iar buzele i se lungiseră într-un rânjet răutăcios.
un val de panică îl învălui și deodată observă că pereții sălii începuseră să se cojească, lăsând tencuiala de dedesubt să iasă la suprafață în timp ce pozele se înnegreau pe la margini…
tresări speriat, sărind drept în sus.
auzise o rumoare confuză, însă nu putuse să înțeleagă cuvintele.
îsi răsuci capul și senzația ca nu era singur reveni cu putere.
cercetă sala din priviri.
totul parcă devenise o negreală care se întindea și îi acoperea fața, dizolvându-l într-o masă cu aspect de amibă…
şi atunci, ca printr-o minune, blizurile unor fotografi îl fulgerară și încăperea se umplu de o forfortă de măşti ca pe vremea Ciumei Negre.
şi toata lumea aceea şuşotea în taină în timp ce se perinda prin fața lui și își învolbura măștile înspre el…
vedea ca-ntr-o nălucire fiecare detaliu.
undeva sus, într-un jilţ neguros, trona un judecător cu o figură ce părea fi fost pictată de Picasso.
şi deasupra judecătorului era un orologiu mistuit de flăcări albastre…
şi pendulul orologiului ticăia peste un abis de clepsidre, înainte şi înapoi, inexorabil…
iar mâna flască a judecătorului tamburina a rău augur în ritmul tic-tacului care spărgea liniştea din sală.
tic-tac, tic-tac, tic-tac, tic-tac… ecourile se rostogoleau peste el ca niște stoluri de ghilotine dintr-o pictură suprarealistă.
se luptă intens cu sine pentru a-și păstra calmul.
închise ochii.
și chiar în acea clipă își văzu jucăriile picurând plastic negru peste două torțe umane care se prăpădeau de râs în timp ce îi făceau bezele și azvârleau în dânsul cu umbre sinistre…
tot trupul i se convulsionă.
pe chip îi apăru pecetea groazei şi dintr-o dată întrezări cinci siluete care ar fi putut fi aproape oricine şi orice…
şi îşi auzi inima cum îi ticăia din ce în ce mai năprasnic… şi mai năprasnic… şi mai năprasnic… tic-tac! tic-tac!
deodată se trezi c-un ţipăt îngheţat în fundul gâtlejului.
visul se spulberase.
îşi înălţă capul de pe genunchi.
dormise într-o poziţie proastă, vertebrele cervicale i se anchilozaseră.
părul lui rar şi îmbâcsit era răvăşit.
privi în jur cu ochii lipiţi de somn.
un zâmbet iepuresc îi strâmba gura lui Ion.
- Iii… da’ le dormişi, le dormişi oleacă. adică la modu că le dormişi mătăluţă da’ – îşi feri gura cu palma, să nu-l audă ceilalţi şi începu să vorbească însufleţit, c-o voce scăzută – ete că între timp ni s-a bulit rabla. adică na pocinog! şi la modu că… tocmai aci, în inima unei trecători din Cheile Bistriţei. tu savvy?! aici întorc râmele.
Damian plescăi din buze somnoros şi – pentru a-i tăia orice poftă de conversaţie – zvâcni din umeri.
în microbuz mai erau doar Ion, şoferul care bătea darabana pe volan şi o femeiușcă grasă cu buze groase şi c-un cârlionţ zglobiu care îi juca pe frunte și îi dădea un aer răutăcios.
privi pe geam.
noaptea se prăvălise asupra munţilor.
era o noapte neagră, fără lună, iar licărirea stelelor era estompată de un abur de neguri.
se lăsă purtat de gînduri şi mânat de-o curiozitate aparte, îşi ridică gulerul şi ieşi afară din maşină.
aerul rece îl lovi în față.
se simţi dezorientat, ameţit şi mai că-şi pierdu echilibrul, împleticindu-se.
se întinse instinctiv ca să se agațe de microbuz și inspiră cu aviditate, savurând puritatea aerului care-i inunda plămânii.
vântul șuiera în voie pe lângă microbuzul care părea sa fi fost cândva albastru, dar acum vopseaua se cam cojise, lăsându-i mașinii un aspect straniu, pistruiat, ca și cum ar fi contractat o boala necunoscută și rară.
fascicolele farurilor luceau prin brazii îmbibaţi de ploaie ce picurau pretutindeni.
lângă locul în care se opriseră era o adevărată prăpastie, cu pereţi abrupţi, adîncă, parcă fără fund, plină de stînci crestate.
îşi cocoşă umerii pentru a se proteja de rafalele de vânt.
înălțimi trufașe îi străjuiau. vîrfurile negre ale brazilor din jur erau ca nişte suliţe înfipte în cerul nopţii.
îşi strămută atenţia către şoferul care se tot căznea să pornească.
de sub cauciucuri zburau pietricele în toate părţile iar maşina aluneca şi derapa pe noroi.
- Ia! ia! cre’ca l-am dibuit… ACUMA! aide! hai mânca-ţ-aş că suntem la dracu-n praznic! exclamă şoferul.
îşi încleştă mâinile pe volan în timp ce motorul tura ca un bezmetic.
în inimile tuturor se cuibări un licăr de speranţă.
dar vehicolul tot nu porni.
şoferul dădu un pumn în volan şi îşi trânti mobilul pe scaunul gol de lângă el.
avea chipul negru de ciudă.
părea că i se înecasera toate corăbiile.
- Pfff! nasol moment. neamule! iaca cum stau lucrurile. am feştelit-o! aşadar… care aveţi cumva semnal la mobil sau ceva? are careva un dram de noroc!? c’ suntem ‘n căcat până-n gât şi am feştelit-o! rău de tot!
în tăcerea care urmă, se grăbiră să-şi verifice celularele.
n-aveau nici unul semnal.
se priviră unii pe alţii neputincioşi.
- De!… poate-ar trebui să o luăm per pedes. voi savvy!? adică… la modu că o apucăm la întâmplare şi îi dăm cu glod de mers până ce găsim o gospodărie, zise Ion bătând mărunt din picioarele grotesc exagerate de glodul care i se lipise de tălpi.
se scobea între dinţi cu-un băţ de chibrit şi zîmbea superior ca omul care a trecut prin situaţii asemănătoare.
se vedea că speră ca însufleţirea lui să se transmită şi celorlalţi.
- Nu mânca-ţ-aş! emise prudent şoferul – o ardem cu toţii acilea în maşină. şi aşteptăm. tre să mai treacă careva. sau poate prinde cineva semnal la mobil sau ceva. oricum ar fi… ‘n cel mai rău caz înnoptăm în bibiu şi mâine om videa noi. ne orientăm cumva. e fix pula să bântuim acu noaptea ca orbeții. om trăi şi om videa ce și cum…
- Ei, da’ pusche-ţi pe limbă! se îmbufnă borţoasa dârdâind cu buzele ţuguiate în semn de dezaprobare – da’ i-auzi la ‘mnealui! da’ io nu vreau să adăstăm pe-aci. da’ cum puii mei de v-aţi pornit aşa la drum? da’ oare ‘mneata n-ai ştiut că rabla asta e futută!?
la sunetul vocii sale răgușite
- de fumătoare înrăită -
cei trei bărbaţi amuţiră şi se foiră stingheriţi.
femeia avea ochii mari, verzi şi un chip rumen de frig.
sânii grei şi mari îi umflau cojocelul gros, fără mîneci.
părea genul de muiere care nu-şi poate ţine clanţa mai mult de două secunde.
şoferul păli şi făcu un pas înainte.
nu-i răspunse la întrebare, ci o privi ca năuc clipind des din ochi.
o tãcere încordatã se aşternu.
Ion fluieră a pagubă şi rânji. spera la o scenă. se vedea că îl gâdilă gândul de a băga zîzanie între ea şi şofer.
- Auzi… ştii tu ce fă domniţă!? ia nu-ți mai căina tu soarta. nu-mi cere tu mie socoteală şi nu-mi da tu mie şmotrul d-ăsta, se împurpură de furie şoferul ce parcă-şi ieşise din minţi, uite colea. vezi!? – îşi trase gulerul puloverului şi arătă o dungă roşie de la baza gâtului – eu azi am căpiat şi cică m-am spânzurat. da! mi-am pus ştreangu la gât dar m-am tras cumva singur pe sfoară şi am scăpat nevătămat! ( râse forţat şi isteric ) eu nici nu trebuia să conduc în starea asta.
rămaseră stupefiaţi.
- Vai de mine şi de mine! da’ de unde puii mei să ştiu. na… mia culpa, se fâstâci femeia trecând de la roşeaţă la paloare.
- Da, da! ce poamă-mi ești! ia tacă-ţi fleanca! ai chef de ciorovăială şi o dai cu garagaţă da’ cică chipurile n-ai ştiut. măcar ştii de ce m-am spânzurat!? din cauza unei japiţe cu băşini de mironosiţă aşea ca alde ‘mneatali. da… asta a fost cea mai de-a-n-pulea zi din viaţa mea. şi-aşa mă perpeleam plin de draci alb-albaştri fiindcă iar pierduse Poli. colac peste pupăză… pe la trei juma dimineaţa… m-o sunat fimeia. din Spania. ca să-mi spună ca noi gata! am terminat-o… că ea cică bagă divorţ şi se mărită cu spaniolu ăla care cică îi e și patron… că cică eu şi-aşa eram un pămpălău prea haladit pentru ea şi că ăla are dinero şi cojones şi că cică ea oricum n-are pretenţii la cei doi copilaşi ai noştri. ptiu, putoarea dracului! futu-m-aş eu să mă fut în ea de viaţă… şi tot.
îşi pipăi gâtul de parcă încă ar fi simţit un ştreang închipuit.
brusc, din depărtare se-auziră clopote vuind prin noapte.
toate pornirile de ceartă îngheţară şi se cutremurară toţi patru.
- I-auziţi! tre să fie o biserică sau poate o mănăstire. oare la ce distanţa o fi!? poate-i chiar colea, la o aruncătură de băț.
dangătul clopotelor se topi în beznă.
- Ba e departe neamule. e chiar tocmai hăt departe. înnoptăm în “rabla asta futută”. e cel mai bine aşa cum spun eu, declară ferm şi înciudat şoferul scoţând la iveală o laternă.
plimbă fascicolul ei prin beznă, iscodind împrejurimile.
avea bărbia împinsă cu îndărătnicie în afară, în semn de hotărâre.
pe neașteptate, o creangă trosni atât de aproape, încât șoferul sări într-o parte și, răsucindu-se, încercă să deslușească ceva prin bezna care îi înconjura din toate părțile.
se auzi țipătul unei bufnițe și o dată cu acest țipăt, toate sunetele nopții prinseră viață.
Damian Mara ridică brațul și închise strâns ochii, apărându-se de strălucirea lanternei care se oprise în treacăt peste el, rumenind faldurile nopții din jurul lui.
sub lumina crudă – ce îi lovise dureros ochii – își aminti un pasaj din Evanghelia lui Toma:
- cunoaște ceea ce este în ființa ta, și ceea ce îți este ascuns îți va fi descoperit căci nu este nimic ascuns care să nu se arate -
își mușca buza de jos.
- Aveţi cumva un foc? îl interpelă brusc grasanca c-un cârlionţ zglobiu pe frunte.
o clipă, faţa lui păru o mască – o mască care-i ascundea gândurile.
apoi, îi zâmbi și confirmă printr-o mișcare a capului.
observase că femeia plânsese. tristeţea îi îndulcise trăsăturile.
avea chipul mânjit de machiajul care se întinsese, nasul roşu şi ochii împăienjeniţi.
o cruciuliță de aur îi atârna de lănţişorul subţire de la gît.
Damian îi oferi bricheta şi îşi mişcă buzele fără să articuleze vreun cuvânt.
sub flacăra mică şi albăstruie, trăsăturile amândurora se îngroşară grotesc.
- Mersi mult. eşti un drăguţ. eu sunt Maria, se prezentă femeia.
scoase o mănuşă de lînă, întinzându-i mâna.
avea mâna durdulie şi noduroasă, cu degetele ca nişte rădăcini pline de inele.
- Damian, replică el pe un ton curtenitor.
- Aş vrea să zic încântată da’ na… în condiţiile astea… brrr. locu ăsta îmi dă fiori. e-așa pustiu. și sinistru, murmură ea dând drumul unui inel de fum pe care îl urmăriră amândoi cum se destrăma.
apoi, femeia lovi într-un cauciuc cu piciorul.
îi privi bustul opulent şi îşi îngropă un zâmbet în colţurile gurii.
ar fi înhăţat-o de ţâţe şi i le-ar fi supt ca un viţel lihnit care suge lapte de la o vacă helvetică.
rotunjimile ei i se păreau acuma voluptuoase deşi femeia era atât de grasă încât abia încăpea în gândurile lui.
- Nici n-ar trebui să fumez. sunt na… însărcinată.
obrajii i se împurpuraseră, părea din ce în ce mai feminină, mai atrăgătoare.
Damian bâigui:
- Oh. şi nu… adică… asta.
- Of! ba da. ba da. e nociv ‘n puii mei. deşi na… e mai cu skepsis povestea vieţii ce-o port acuma în pântec. adică na… aşa cum mă vezi ‘matali. mai aşa, mai… voinică…
simulă ghilimele din degetele mâinii după ce însăilă cuvântul.
sânii ei enormi îl atinseră în treacăt. încercă să-şi mascheze tulburarea pricinuită de atingerea neaşteptată și se sili să îngâne câteva vorbe:
- Ei, dar și ce sunteţi mai plinuţă! oricum, nu prea contează… asta. adică…
- Mmm. ba da, contează și faptu că-s cât China. dar na, stai să-ți zic. deci. eram odată într-o noapte în liftu blocului meu. eu şi cu încă un bărbătoi gras şi mătăhălos. şi na, puii mei, ceasu rău! deodată – zvââârrr! – măgăoaia de lift a trosnit din toate încheieturile şi a cedat sub greutatea noastră. a zbârnâit aşa urât de tot şi zbang! Doamne, da’ ştii ce groază mi-a fost?! adică na, puii mei! era cât pe ce să ne prăbuşim în gol şi crăpăm acolo. eu una am şi leşinat de spaimă. blackout! şi na, puii mei… ulterior am aflat că malacu ăla respingător a profitat de faptu că eram blocaţi în lift şi m-a luat cu japca în timp ce eram leşinată. eu oricum n-am simțit nimica însă partea tragică e că în urma acelui viol am rămas grea şi na… nu m-am putut îndura să avortez. asta fiindcă na… doctorii m-au avertizat că dacă avortez… atunci… nu voi mai putea făta alţi plozi.
oftă.
dădu sa mai zică ceva dar se abţinu.
se iscară murmure, şuşoteli.
Damian sesiză o încordare nelămurita care parcă se topea în temerea generală.
iscodi chipurile din jur, sondându-le starea de spirit.
ochii îi treceau de la o faţă la alta, încercând să le citească gândurile.
micul grup se străduia din răsputeri să dilueze acea stare de tensiune cu o veselie de bravadă.
sporovăiau despre nimicuri.
Ion râdea tâmp cu gura până la urechi iar ceilalţi simţeau nevoia să-şi audă vocile, pe-ale lor şi pe-ale celorlalţi, ca şi cum zgomotul i-ar fi ferit de o primejdie ascunsă.
și totuși nu vorbeau cu glas tare ci pălăvrăgeau cu glasuri slabe, aproape în șoaptă, ca și cum le-ar fi fost teamă ca nu cumva să trezească pe cineva.
tustrei păreau adânc tulburaţi şi se comportau de parcă ar fi fost spionaţi. aveau auzul încordat şi priveau pe furiş spre brazii foşnitori din jur. de parcă nişte ochi nevăzuţi le urmăreau fiecare mişcare. de parcă ceva îi pândea în tenebre. de parcă hăţişurile ar fi colcăit de creaturi hulpave care ar fi putut ieşi la iveală în orice clipă…
- Neamule, zise deodată şoferul cu-o voce gâtuită – eu zic că… ar fi mai bine dacă…
un urlet îngrozitor îi opri cuvintele pe buze.
încremeniră terifiaţi.
- Mânca-ţ-aş io! da’ ce-a fost asta!? tremura rânza pe mine. hai gata neamule, hopa-sus! fără nazuri. toată lumea înapoi în maşină, porunci şoferul cu glas spart.
Ion deschise gura ca să îndruge ceva, dar până să-i iasă cuvintele pe gură, Maria îi puse un deget pe buze ca să-l facă să tacă.
Damian simţi cum i se zbârleşte părul pe ceafă şi prinse cu coada ochiului o mişcare fulgerătoare.
ciuli urechile, neliniștit.
din întuneric se insinua un târşâit uşor.
făcu ochii mari.
era ceva acolo, chiar lângă ei, în brazii ce fremătau ca nişte cozi de balaur, pregătindu-se parcă să îi înhațe cu ramurile lor sinistre.
îngheţă, neîndrăznind să se mişte.
i se părea că se lăsase o liniște-adâncă, o liniște ce nu era întreruptă decât de bătăile inimii lui, care acopereau tot restul.
când deodată, se auzi o pârâitură care sfredeli întunericul.
ca la un semnal, toţi îşi întoarseră privirile.
şoferul se răsuci, măturând brazii cu fasciculul lanternei.
abia îşi stăpânea tremurul mâinilor în timp ce urmăreau acele fulgerări de lumină.
se zăreau ieşituri, văgăuni şi bolovani răzleţi printre brădet.
brusc, din beznă se auzi un horcăit urmat de zgomotul unor ramurele care biciuiau aerul și al unor crenguțe care se rupeau.
se îngroziră: li se încrețise carnea și parcă le zbârnâia ceva în şira spinării; parcă auzeau șușoteli care veneau de peste tot; parcă deslușeau umbre care-i pândeau printre tenebre.
un nou trosnet de vreascuri rupte răzbătu dinspre brazi și o matahală răsări din beznă ca un demon dintr-un coşmar.
părea a fi o fiară mare, neagră, cu ochi de jăratic.
arătarea înaintă un pic cu paşi precipitaţi şi apoi se opri.
era un bărbat – un ins masiv.
mâinile îi atârnau şleampete pe lângă corpul uriaş.
Damian curmă tăcerea şi rosti prudent şi discret:
-E-un călugăr.
cuvinte-i spânzurară în aerul rece, spărgînd negura clipelor dinainte.
Maria se lipi de el și încuviință din cap, prea înspaimîntată ca să scoată vreo vorbă.
- Alo… care eşti dom’le acolo!? se stropşi şoferul cu o bravadă mânioasã dar cu vocea întretăiată.
namila clipi, orbită de strălucirea razelor, dar nu se mişcă din loc.
patru perechi de ochi îi fixară figura încadrată de-o barbă lungă.
era într-adevăr o huidumă de călugăr.
îşi tot hâţâia căpăţâna, în sus şi în jos, de parcă jelea ceva.
- Mă nene da’ zi ceva, strigă Ion făcând pe grozavul deşi în glasul lui se citea teroarea.
monahul respiră adânc, scoase un suspin, îşi descleştă dinţii şi începu să vorbească precipitat – o înşiruire fără sens de baliverne:
- Alei! oameni buni, oameni buni… au năvălit asupra noastră cei ce îmblă în întuneric. ascultați-mă! ascultați-mă sau suntem pierduți cu toții! deodată, mai toți frații mei văditu-s-au a hi aşijderea unei hoarde de bâzdâgănii! şi haţ!… deodată, nebunește s-au lăsat purtați de foamea diavolului și s-au sfâşiat şi s-au mușcat între dânşii până ce și-au ghiftuit duhul necurat din dânşii! iară temeiul a fost chiar zăvodul cel negru și…
restul cuvintelor îi rămaseră o clipă pironite în aer și apoi se pierdură într-un murmur de stupoare:
- Haida-de! bre, da esti cumva bantuit de vreo stafie de cronicar care ne declamă crâmpeie din Letopisețe!? la modu că… nimeni nu vorbește așa!
tipatul unei bufnite care vana in noapte ii facu pe toti sa sara de la locurile lor.
norii de pe cer se întunecaseră iar brazii începuseră să se miște, întinzând cetinile spre calugarul care isi tot scuipa vorbele fara noima:
- Adevăr, adevăr zic vouă. oameni buni. ascultați-mă! ascultați-mă sau suntem pierduți cu toții! deodată, mănăstirea s-a întunecat de noaptea bolilor celor întunecate. și toți preacuvioșii s-au smintit și au izbucnit fojgăind din toate părţile! livizi ca Ducă-se pe Pustii, cu ochii injectaţi ca para Iadului, cu spume la gură şi avizi de sânge omenesc. o, rogu-vă. rogu-vă… iubiţi mireni! blăstămul şi urgia Satanei ieste preste noi! deodată! asta, asta mi-i Sfânta Cruce!… ascultați-mă! ascultați-mă sau suntem pierduți cu toții!
și atunci, dintr-odată, cerul păru că se deschide și ploaia începu iar să cadă torențial.
se uitară năuciți de ploaie unii la alții și apoi îl examinară pe calugăr c-un fel de uimire care se transforma în groază, ca şi cum s-ar fi temut că au de-a face c-un nebun periculos.
calugărul avea o voce de bas iar buzele lui se mișcau ușor, rostind întruna rugăciuni.
prin rasa zdrenţuită şi plină de clisă întărită i se vedea pielea însângerată pe alocuri.
deşi avea chipul pierdut sub faldurile unei glugi, se putea totuși vedea că avea ochii ca două fante strălucitoare.
Damian îi observă mai ales mâinile. erau foarte păroase şi puternice, cu unghii atât de lungi şi de ascuţite, încât păreau a fi unghiile unui
- vârcolac!? -
vocea de bas hurui febril din nou:
- Oameni buni… iată, împuțitu-s-a și a putrezit, prin multă nebunia mea, mulțimea rănilor mele! oameni buni. Domnului să ne rugăm! trebuie canon de tămăduire ca să izgonim toată lucrarea diavolească! altminterea… veți pătimi de la diavol și rău vă va arde boala cea grea… oameni buni, oameni buni. tare ma tem ca sufletele noastre, ale tuturor, vor arde în iad. pe vecie.
tăcu, rumegându-și parcă vorbele și făcîndu-și cruce repede cu o mîna tremurîndă și cu ochii dați peste cap.
Maria se zburli de frică și îşi agăţa involuntar degetele de cruciulița de la gît, strîngînd-o tare.
Ion se dădu şi el un pas înapoi. chiar şi şoferul se albi la faţă.
Damian îşi trecu mîna nervos prin păr. atmosfera de isterie devenea molipsitoare.
- Reveniţi-vă! vociferă el.
calugărul se lăsă în genunchi, sfârşit de puteri.
gemea ciudat, ca un animal rănit de moarte.
gluga îi căzu.
avea capul masiv, pãtrãţos şi o frunte îngustă, joasă.
un hematom enorm îi împodobea carotida.
- A căpiat?! adică la modu că… io unu n-am priceput o iotă, spuse Ion.
călugarul mormăi ceva în barbă.
apoi, trecu cu privirea roată peste ei şi începu să povestească cu mişcări violente din braţe şi zmucituri din cap:
- Adevăr, adevăr zic vouă! oameni buni. ascultați-mă! ascultați-mă sau suntem pierduți cu toții!! ne-a făcut pocinogu Negrișor. carele a fost cogeamitea zăvodu nostru. deodată… a luat sămnu de pieire de la lighioanele pădurii. iară noi crezut-am că nemic n-a hi. dară mai apoi… a dezlănțuit iadu pe pământ și a făcut prăpădenie! ia aşa… în crucea nopţii… pe fratele Sofronie l-au pălit nevoile și o ieșit la budă. iară tartoru cela de jăvroi deodată l-o mușcat! şi îndată fratele Sofronie s-a îmbolnăvit cu duhu și s-a zbătut în convulsii cu spume la gură şi… asta, asta mi-i sfânta cruce şi văzut-am io cu ochii mei cum aşa împleticit… s-a ciocnit de fratele Ierimia şi haţ! iute ca fulgeru i-a sfârtecat gâţii. şi fratele Ierimia îndată s-a spuzit rău la chip și a muşcat de-a valma pe alţi frați de grumăzi. iară toți cei ce au fost mușcați au sărit ca lupii și au rupt și la alții beregata cu dinții! şi iote așa s-au făcut bâzdâgănii. diavolești bâzdâgănii! iar o samă fugit-au care încotro au putut, ca un cârd de șoareci. iote şi io am reuşit, cu chiu cu vai, să-mi scap chielea. şi spre nărocul meu… am mărsu pân’ aci… cu voroavă cătră voi… acumu… oameni buni.
îi cântăriră spusele. nimic nu li se parea posibil din toate astea si îl scrutau ca şi cum ar fi vrut să se încredinţeze că spusele lui nu sînt vorbele unui om care-şi ieşise din minţi.
monahul se lăsă în genunchi în faţa lor:
- Oameni buni, oameni buni. curge carnea de pe mine. deodată… nu am întru necazuri alte ajutătoare afară de voi; voi sunteți nădejdea mea. milostiviţi-vă de mine, cel aproape omorât și sfărâmat. iubiţi mireni! asta, asta mi-i sfânta cruce! ce-i de făcut? ce-i de făcut? nu mă voi rușina spre voi îndrăznind. stinge-ți-mi tânguirea și sloboziți-mă din boala ce m-a cuprins!
se simţiră stânjeniţi.
nu puteau decât să-l privească neajutoraţi.
- Păi nu că na… după cum vedeţi… plouă cu galeată şi noi avem probleme cu bibiul care este. şi noi suntem… murați până la oase. haideti sa discutam in masina ca ne-a razbit la piele ploaia. e rupere de nori si femeia asta e cu burta la gura, rosti şoferul cu glas dintr-o datã glacial.
o tăcere grea se aşternu.
se auzea doar clănţănitul dinţilor călugărului.
după câteva clipe stânjenitoare, glasul lui Ion sună sec şi împăciuitor:
-Aici. luaţi o gură de afinată şi povestiţi-ne de-a fir-a-păr ce s-a întâmplat. da’ aşa… ca să ne înţelegem. adică la modu că n-a fost prea magistrală prezentarea situaţiei. n-a fost prea succintă. tu savvy?! la modu că poate e nevoie de carantină sau ceva.
chiar atunci, un fulger spintecă, undeva departe, cerul şi, timp de o clipă, îşi azvârli lumina fosforescentă peste ei.
calugărul se chircise, bolborosind cuvinte neînţelese şi lovindu-şi fruntea cu pumnii.
în jurul gurii i se adunaseră inelele cârlionţate ale bărbii.
- Ei na… hai, hai, liniştiţi-vă-n puii mei. e totu okay acuma, îl îmbărbătă Maria şi brusc cuvintele îi îngheţară pe buze când îi zări gâtul.
- E… e muşcat… la modu că… şi el… e muşcat, sări cât colo Ion arătând cu mâna stângă spre pata întunecată de pe gâtul călugărului.
rana arăta îngrozitor. sângele se prelingea într-o suviţă subţire.
zdrahonul de călugăr sări în sus ca împins de un arc.
un sunet gutural îi ieși din gâtlej.
părea străfulgerat de-o frenezie ucigaşă. o grimasă oribilă îi strîmba trăsăturile.
scoase un cuţit lung din mânecă şi, ca o sfârlează, se răsuci spre şofer.
şoferul devenit zbanghiu sub ameninţarea cuţitului se bâlbâia pierdut, c-o expresie buimacă:
- Aaa… să moară bibi! da’ ce-ai bre cu mandea!? da’ ian stai colea un pic aşea. nu, nu te-apropia că-ți dau de-ți aplaudă plămânii! mânca-ţ-aş io gărgăunii lu matale!
un alt fulger lumină cerul, și brazii reverberară sub ecoul tunetului.
- Pentru numele lui Dumnezeu cel Viu! simt miros de pucioasă! încaltea… piei și tu bâzdâganie! urlă călugărul şi înfipse, de jos în sus şi cu toată puterea, lama cuţitului în pieptul şoferului.
ochii lui Damian se luminară.
simţi icnitura cuţitului în carne ca şi când ar fi fost o prelungire a şoferului.
fu încântat de uşurinţa cu care cuţitul pătrunsese în corpul omului care acuma se zvârcolea agonic.
Vocile îi delectau imaginația cu acea durere covârşitoare, roşie, vâscoasă pe care trebuie că o simţea şoferul acuma când se năruia cu sângele năboindu-i afară din piept.
îşi plantă o mână pe prohab şi închise ochii, străbătut de-un frison.
toată atmosfera era ireală.
deschise gura ca și cum ar mai fi vrut să spună ceva, dar se răzgândi.
un ţipăt scurt explodă lângă el şi Maria leşină şi se prăbuşi ca un sac.
Ion îl înghionti şi se repezi val-vîrtej în ajutorul şoferului.
se aruncă asupra călugărului ca un planor, catapultat, încercând să-l placheze ca la rugby:
- Repede! omule! ajută-mă și tu.
Damian simţi cum pulsul îi bătea nebuneşte.
adrenalina i se revărsa în vene dar nu schiţă nici un gest.
în întunericul orb, şoferul, călugărul şi Ion se agitau ca un mănunchi de umbre zbenguite iar el asista hipnotizat de șoaptele nebune din capul său.
îşi privi acele ceasului
- tic-tac… tic-tac -
alchimia interioară îi transforma plumbul realităţii într-un caleidoscop de aur şi praf de stele.
știa că atunci când fuma iarbă putea rămâne astfel ceasuri întregi, detaşat de tot, ignorând mediul înconjurător.
însă acuma încremenirea lui ascundea o violentă frământare.
urechile-i vâjâiau şi totul se învârtejea în faţa ochilor lui.
dintr-o dată, ceva îl pocni puternic drept în stomac, făcându-l să revină la realitate.
nu-şi dădu seama cât timp trecuse. câteva minute? câteva clipe?
o durere violentă îl fulgeră şi mintea i se limpezi.
nu avea voie să-şi piardă firea. momentul era hotărîtor.
calugărul! intempestivul agresor se afla drept în faţa lui şi era turbat de furie. se feri agil în lături. călugărul îl atacase orbeşte, încercând să-l doboare prin simpla energie cinetică.
un nou fulger străpunse vălătucii de nori de deasupra.
se dezmetici de-a binelea și ochii îi alunecară în jur.
deodată, observă un bebeluș care scâncea jalnic și își îndrepta brațele micuțe spre femeia ridicată într-o rână.
Mariei îi venise sorocul și se zbătuse în durerile facerii, chiar acolo, lângă el.
abia acuma observă că peste tot era sânge.
abia acuma văzu că Ion şi şoferul erau morţi. aveau corpurile parțial eviscerate, cu capurile date pe spate și cu niște deschizături oribile în dreptul gâtului.
îşi încleşta pumnii. articulaţiile degetelor i se albiră și aruncă o privire urâtă spre călugărul care își schimbase ținta atacului și se întoarsese catre lehuza care ţipa şi se zvîrcolea:
- O, ajutaţi-mă! vă rog. vă implor… ajutaţi-mă… nuuu… nu-l lăsaţi. nu-l lăsaţi…
îi cerşea ajutorul dar nici ea nu ştia ce o înspăimântă mai mult. călugărul turbat sau bărbatul ăsta ciudat care se uita la ea cu ochii goi dar cu găvanele obrazului pline de umbră, de parcă avea un cap de mort.
își încreți fruntea și privirea îi căzu pe cei doi bărbați uciși. simți un gol în stomac și gura i se umplu de fiere.
nu mai văzuse niciodată o priveliște atât de oribilă – nici măcar în cel mai terifiant film de groază.
ochii ei rătăciră nervos dinspre cadavre spre călugărul care se târâia înspre ea cu mişcări lente, icnind cu ochii daţi peste cap…
Damian Mara își mușcă buza inferioară și își frânse degetele, încercând să ia o hotărâre.
Vocile începuseră să producă în mintea lui imagini prin care îi arătau că vedeau durerea femeii și la un anumit nivel chiar i-o înțelegeau. atât doar că nu îi puteau simți durerea.
însă pe el chiar îl impresionase chipul desfigurat al femeii cu genunchii aduși la piept.
îl impresionase și modul în care își strângea în brațe ghemotocul care scîncea încetișor.
dintr-o dată, demenţa şi violenţa, care se acumulaseră în el, explodară.
un val de adrenalină îl străbătu.
îşi vârî unghiile în carne şi se năpusti ca o fiară descătuşată peste călugarul care cãzu ca o cârpã, cu mutra în jos.
c-o smucitură brutală îl apucă zdravăn de pleată şi-l lovi în moalele capului c-o creangă groasă, care i se nimerise la îndemână.
urmă un răcnet.
apoi, o altă lovitură, atât de puternică încât călugărul icni de durere.
şi iar. şi iar. şi iar. şi iar…
îl izbi.
călugărul bolborosea şi spumega.
îi simţea freamătul muşchilor în mîinile lui încleştate.
şi îl lovi încã o datã.
şi încă o dată.
şi încă o dată.
îl lovi până când îi făcu ţeasta chiseliţă.
îl lovi până când până când ultimul icnet îi ieși din gîtlej, urmat la scurt timp de un jet de vomă cu sânge.
abia atunci își descleștă fălcile și se relaxă.
îl mai înghionti încă o data cu piciorul în coaste pe călugărul care se zvârcolea în agonie și respiră adânc, umplându-și plămânii de aer curat, simțind mușcătura vântului pe față.
apoi, luă un bidon cu benzină şi îl turnă
( ego
non baptize te
in nomine Patris
sed in nomine Diaboli! )
peste călugărul care mai horcăi odată.
Maria gângăvi cu lacrimi în glas:
-O, îţi mulţumesc. îţi mulţumesc. îţi mulţumesc şi…
Damian o întrerupse cu o privire atât de rece încît simți cum îi îngheață sîngele în vene.
își înghiți restul cuvintelor.
ar fi vrut să-şi încolăcească braţele de gâtul lui şi să-i mulţumească dar… privirea bărbatului robust care tocmai o salvase era atât de dură, zîmbetul îi era atât de crud.
n-avea nici un strop de empatie.
îl privi cum îşi culcă capul pe umăr, părând să reflecteze.
era ceva la el, un aer tenebros.
o trecură fiorii.
ceva ieşise la iveală din acest bărbat cu fața biciuită de vânt și picături de ploaie.
ceva hidos şi bătător la ochi. ceva periculos și sinistru. ceva ce se hrănește cu sânge.
i se părea că simte la el ceva din ferocitatea unui… își răscoli mintea în căutarea cuvântului potrivit, dar nu-l găsi.
izbucni în lacrimi și își îngropă bebelușul în pieptul ei.
Damian Mara îşi cercetă buzunarele.
nu-şi mai găsi bricheta dar găsi o cutie cu chibrituri.
mâinile îi tremurau.
după câteva încercări nereuşite, bulbul de fosfor luă foc.
îşi aprinse o ţigară şi aruncă chibritul peste călugăr.
rânji.
două cute pline de cruzime îi încadrară buzele subţiri.
îşi descheie haina şi o întinse peste femeie ca un hoitar care îşi acoperă prada cu aripile.
- Uite. zorii unei zile noi. am răzbit dincolo de noapte, zise cu un glas care fără voia lui fremăta de o mare bucurie.
îşi semeţi capul şi o expresie de fericire îi inundă chipul.
o adevărată transformare se producea în el.
simţea că, în sfârşit, a făcut ceva… ceva bun.
trase cu sete din ţigară, închizând ochiul stâng.
un sentiment nou îi învăpăia sufletul tot aşa cum soarele învăpăiază orizontul după o lungă noapte polară.
EPILOG
( “Legiune este numele meu, căci suntem mulţi”. )
- Aşadar… ţin morţiş să eludăm acest aspect pentru a demonstra justeţea ipotezei… ooh! ei bine. domnule Mara! domnule Mara! treziţi-vă. treziţi-vă ca să zic aşa…
o voce elevata şi limpede, de cristal.
deschise ochii şi preţ de câteva secunde rămase năuc.
un soi de ceaţă îi întuneca mintea.
nici nu clipi.
se simţea singur şi pierdut ca un peşte de Bahlui azvârlit în plin Atlantic.
era pus la patru ace şi întins pe-o canapea de piele neagră, într-o încăpere spaţioasă cu câteva plante exotice risipite prin unghere.
vocea venea dinspre un somptuos birou de mahon.
dintr-o bruscă aruncătură de ochi văzu că lângă el era o măsuţă pentru cafea iar în jurul lui erau două corpuri de bibliotecă şi mai multe rafturi încărcate cu tomuri de psihologie.
de undeva de sus se cernea o lumină blândă, difuză.
- Mă scuzaţi dar… ei bine. aţi aţipit. şi time is money, nu-i aşa!?
acelaşi glas limpede, prevenitor şi grijuliu.
îşi mai roti o dată privirea prin încăpere.
simţi un gol în stomac şi sesiză dintr-o dată cum stăteau lucrurile.
dintr-un jilţ cu spătarul înalt, dincolo de-o vază cu flori proaspete, îl privea enigmatic prin lentilele groase-ale ochelarilor cu rame de os
- și cu lentile ca nişte funduri de borcane -
un omuleţ bărbos, auster şi îmbătrînit înainte de vreme – era Emil Enache, psihoterapeutul pedant și obtuz care îi măcina nervii și îi genera o stare de spirit ostilă.
- O, bună seară domnule Mara. sunteţi okay?! ei bine. doriţi cumva o cafeluţă? ceva?! ca să vă reveniţi în fire. ca să zic aşa.
Damian dădu din cap c-un aer lamentabil dar amuzându-se în sinea lui de înmlădierea de noblesse oblige care se ascundea îndărătul întrebării. știa că nici alienistul nu-l prea avea la inimă deși nu își manifestau fățiș antipatia reciprocă.
- Domnule Mara. sedinţa noastră s-a terminat. aşadar… ei bine! voi fi franc, scurt și la obiect. am descoperit că aveţi o tulburare de identitate disociativă. adică suferiți de sindromul personalităţii multiple. nu sunteţi capabil să relaţionaţi decât cu propriile dumneavoastră imagini distorsionate. tot ce mi-ați povestit nu a fost decât o manifestare a acestei tulburări psihice. şi asta e grav! ca să zic aşa. dar… luaţi notă! tot răul spre bine. ba chiar aş glumi şi aş zice că de acum încolo… voi toţi vă veţi simţi foarte, foarte bine. nu vă panicaţi, nu vă lasați năucit de tumultul unor halucinaţii auditive! imaginaţi-vă că psihicul dumneavoastă e-un puzzle care a fost amestecat. toate piesele de-o importanţă crucială sunt încă acolo. noi doar trebuie să le aşezăm în ordinea corectă. totul va fi bine, o să vedeți. veți ajunge să apreciați viața din lumea exterioară, veți redescoperi bucuria de a trăi.
cuvintele îl şfichiuiră ca nişte bice şi preţ de-o bătaie de inimă îl privi buimac.
apoi, o străfulgerare îi explodă în creier şi totul deveni limpede.
își acoperi gura cu palma, ca și cum ar fi vrut să-și înăbușe un strigăt.
Vocile! iar îi rătăciseră mințile și îi jucaseră o festă. aşa îl torturau.
( nimic din toate astea nu e real! totul e în capul tău! )
sări, oripilat, terifiat de sine însuși, de pe canapeaua de piele neagră.
ar fi vrut ca podeaua să se despice şi pământul să-l înghită.
îşi frământa mintea, perpelindu-se.
parcă totul i se învârtejea în faţa ochilor, umplîndu-i sufletul de temeri.
se simţea ca un ventriloc bântuit de propriile-i marionete și avea senzaţia că trupul său devenise simpla manifestare a unei puteri asupra căreia nu mai avea nici un control.
începu să bată încăperea în lung și în lat ca omul ce e pe cale de a lua o hotărâre decisivă.
după un răstimp, se răsuci brusc și tăie aerul c-un gest al mîinii.
tuşi, ca să şi limpezească vocea, și întrebă articulând încleiat:
- Noi nu… adică… toate astea… acuma… ‘s numai în mintea mea!? sau… ‘s aievea?
avea o voce încordată, ca o strună gata să plesnească.
psihologul zâmbi cu indulgenţă.
îşi potrivi vocea fonogenică şi îi răspunse c-o undă de satisfacţie în voce:
- Oh! vă asigur că-s aievea domnule Mara. ştiu că v-ați descărcat sufletul și acuma vă simţiţi năpădit de-o sumedenie de întrebări. dar… ei bine! vorba Sfântului Isaac Siru: “împacă-te cu tine însuți și se vor împăca în tine cerul și pământul”. avem răspunsul tuturor problemelor, avem cheia interpretativă. totul se înlănţuie, după cum v-am spus. toate-s bucăţele de puzzle care se adună. vedeţi dumneavoastră… am stabilit deja că Mara e fecunda latură feminină, imaginaţia prin care întocmiţi zi de zi sloganuri la tot felul de saituri pornografice. apoi, am stabilit că şoferul e Călăuza. dar… să nu ne pripim, se întrerupse din vorbă şi se uită la ceas; deja iată e târziu şi… ei bine! ajunge pentru azi. ca să zic aşa. vă voi lăsa răgazul să reflectaţi. în următoarea sedinţă vom pătrunde în labirintul celorlalte personaje și vom vorbi despre Ion, despre bebeluşul nou-născut şi mai ales despre enigmaticul călugăr bolnav de rabie care se exprima în graiul cronicarilor. vedeţi dumneavoastră… Freud a avut dreptate atunci când a postulat existenţa instinctului “thanatos”. într-adevăr! fiinţele umane au o capacitate înnăscuta pentru rău sau distrugere. e vorba doar de o anumită mutaţie a genei monoaminoxidază A.
Damian nu spuse nimic.
în sinea lui era ferm convins că profetul Ierimia avusese dreptate atunci când scrisese că: „inima este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?”…
simţi cum îl cuprinde iar acea enervare mocnită care apărea ori de câte ori avea de-a face cu
( vrăjeala unui muist care-ți vorbește de parcă te-ar cunoaște când de fapt îi curge din gură de prost )
îşi împreună mîinile încet, pentru a le controla tremurul.
brusc, avu viziunea unui abator înţesat de psihologi care atârnau în cârlige. și toți purtau pancarte negre pe care stătea scris cu sânge: Malpraxis.
îşi scutură capul cu o reacţie de scârbă şi îşi camuflã nervozitatea printr-o inspecţie grãbitã a camerei.
privirea îi fu atrasă de un ceas mare, încastrat în peretele lambrisat din stânga.
observă că limbile ceasului indicau exact aceeaşi oră ca şi ceasul său de mână.
psihologul – care nu-l slăbise nicio clipă din ochi – îşi scoase ochelarii şi îşi lustrui meticulos lentilele, cu colţul unei batiste.
apoi, şi-i puse înapoi pe nas şi privirile i se mutară de la Damian la ceas şi înapoi:
- Mi-a plăcut mult chestia aia care mi-aţi spus-o. cum era?!… ah, da! chiar până şi un ceas stricat arată ora exactă de două ori pe zi. ei bine! şi eu cred la fel. acum sunteţi la un pas de abis. ca să zic aşa. dar… încetul cu încetul… vedeți dumneavoastră… eu nu fac parte din tagma acelor psihiatri care afirmă că unii oameni devin nebuni doar pentru a-și găsi în lumea demenței o anumită importanță pe care realitatea le-o refuză. nu. eu, din contra, ca să zic așa, afirm că e vorba de anumite părți ale subconștientului care…
se întrerupse, ca şi cum 1-ar fi fulgerat o idee.
Damian se enervă brusc.
totul i se părea a fi un joc de-a şoarecele şi pisica.
un val de mânie îi răscoli sufletul ca un junghi.
îşi cumpăni vorbele şi ridică privirea c-un zâmbet sigur de sine în colţul buzelor:
- Ştii… doctore…
afişă o jenă îngrijorată şi lăsă să treacă o cohortă de puncte de suspensie.
în încăpere se făcu o linişte aşa de adâncă, încât parcă se auzea cum ticăitul ceasurilor îngâna tic-tac-ul inimilor.
- Ei bine!? ce anume domnul meu?
- Mmm… ceasul. ceasul meu comunică cu noi prin telepatie. sună a nebunie curată. ştiu. insa… babacii m-au transformat in ceea ce suntem. vasazica nu-i vina mea ca ticăitul ceasului ne tot bâiguie ceva.
- Oh! ei bine! înţeleg. înţeleg… şi ce vă bâiguie ceasul acuma!?
- N-aş putea să-ţi spun. doctore.
- De ce?
- Fiindcă… ai o faţă de-mi stă ceasul.
izbucni într-un hohot de râs, teribil de amuzat de propriile-i cuvinte.
psihologul îşi umezi buzele și zâmbi. un zâmbet strâmb, forțat, semn că glumița nu era tocmai pe placul lui.
preț de câteva clipe cei doi se cântăriră din priviri. se lăsă iar o liniște apăsătoare, o liniște ce parcă îi făcea să le țiuie urechile.
pe neaşteptate, Damian îşi puse două degete în gură şi fluieră.
arăta de parcă ar fi înnebunit brusc.
se proţăpi în faţa alienistului şi murmură cu o violenţă reţinută, fără a se mai sinchisi să-şi ascundă ostilitatea pe care o simţea:
- De ce zâmbeşti doctore!? te amuz? hai să schimbăm placa. tu ne-ai borfăit destul. acuma ia aminte. uite ce-avem noi de spus. noi ştim că am crescut în pivniţa unor părinţi abuzivi şi deci n-am gustat nicio felie de viaţă normală, n-am ştiut ce-nseamnă viaţa într-o familie iubitoare şi alte căcaturi de genul ăsta. dar ia răspunde-mi tu acuma. oare tu ştii de ce Happy Tree Friends e-un fenomen pe internet!? Albert Einstein spunea că lumea asta nu e primejdioasă din cauza celor puțini care fac rău, ci din cauza celor mulți care privesc și nu fac nimic. adică așa ca tine, doctore. înțelesu-m-ai!?
- Nu dar… hehe… ei bine! destul de ciudăţel dar amuzant. amuzant. ca să zic aşa…
glasul i se curmă într-un suspin și se uită în gol, cuprins de un gând care îi zbârli părul pe mâini: oare nu cumva greșise trimițându-și secretara mai devreme acasă!?
zâmbetul strâmb i se topi și obrazul i se crispă prins de un tic nervos.
nu prea se mai simțea stăpân pe sine. ca să salveze totuși aparențele, tuși, dregându-și glasul.
căzuse într-o muțenie cam jenantă.
- Domnule Mara, spuse îmbufnîndu-se și luptîndu-se să-şi controleze tremurul din voce.
- Da, doctore.
- Ședința noastră a luat deja sfârșit. deci…
glasul i se stinse şi avu un gest de neputinţă, ca şi cum nu mai era nimic de spus.
urmă din nou o linişte lungă şi stînjenitoare, în timpul căreia cei doi barbați se priviră unul pe celălalt.
- Deci ce? zise Damian în cele din urmă, spărgînd tăcerea, ce ședință!? ( păru că se gîndeşte o clipă, după care luă din nou cuvîntul ) o, doctore, doctore. o Captain my Captain! dar noi nu suferim de nebunie. noi doar ne bucurăm de ea în fiecare clipă. tic-tac. tic-tac. doctore. oare tu ştii ce a rostit Socrate atunci când a murit? ( ochii i se injectaseră și pe măsură ce vorbea nebunia îi sporea, vizibilă, terifiantă ) nu știi? atunci nota bene. îți zic eu. a trăi – asta-nseamnă să fii mult timp bolnav. doctore. ceea ce nu te ucide, te face un ucigaș în serie. doctore. “rien ne va plus, năpârcile trebe stârpite.”
psihiatrul simţi o transpiraţie rece pe şira spinării.
își îngustă ochii și îşi ridică întrebător sprâncenele pe deasupra ochelarilor.
ceea ce auzise îl tulburase la culme.
după o clipă nesfârșită, reuși, cu succes, să-și impună o stare de calm și să încerce să afişeze un aer de nonşalanţă.
cumpănise bine situația. trebuia să-și biruie frica și să încerce să găsească modul cel mai bun de a dezamorsa tensiunea. trase aer adînc în piept, apoi expiră și spuse smulgîndu-şi cu greu fiecare cuvînt:
- Năpârcile trebe stârpite. dar asta… asta nu e ceea ce părinţii tăi… îţi spuneau… atunci când…
- BA DA! aşa clămpăneau doctore, așa clămpăneau… până când… NOI ne-am ocupat de ei și i-am… bam-bum! puff-puff!! coup de grâce. ( chicoti amintindu-şi ) rien ne va plus, năpârcile trebe stârpite. doctore. hai să dănțuim ca-n Zorba. doctore. singurii oameni cu adevărat fericiți pe lumea asta sunt nebunii.
un firicel de gheaţă zvâcni în ceafa psihologului şi în scânteierea ochilor îi încolţi frica.
simţea o senzaţie de greaţă care îi creştea tot mai tare la nivelul stomacului.
îşi şterse picăturile de sudoare care îi îmbroboneau fruntea şi începu a umbla de ici-colo, nervos, cu mâinile la spate:
- Dar… dacă părinţii tăi nu s-au prăpădit în acel presupus acci… atunci… oh! Doamne-Dumnezeule! tu… tu… TU…
abia reuşi să-şi stingă pe buze strigătul de uimire.
un fior de spaimă ii risipi ceaţa care-i învăluia judecata și într-o clipă descoperi adevărul, în toată oroarea lui.
se opri şi fãcu un pas înapoi. pãrea gata-gata s-o rupã la fugã.
- BINGO! ( Damian se lumină la față și își pocni degetele cu frenezie ) hehe… aplauze. urale. ovaţii. bravo! bravo! sunteţi cutremurat de odioasa noastră crimă? hehe! doctore, doctore. entropia se cerne prin clepsidra ființei noastre și tuturora ne vine ceasul. tic-tac… tic-tac. dar ştii ce îl face pe-un ucigaş în serie să ticăie, doctore!? nu ştii? atunci nota bene! îţi zic eu. e chiar faptu că până şi un ceas stricat arată ora exactă de două ori pe zi.
psihoterapeutul făcu eforturi disperate pentru a-şi înăbuşi fiorul de panică.
un ucigaş, un monstru în carne şi oase se afla chiar în faţa lui!
îşi lărgi gulerul cămăşii şi clãtinã din cap, nevenindu-i sã-şi creadã urechilor.
nu ştia ce să spună pentru a mai câştiga timp, nu ştia de ce ultim colac de salvare să se agaţe. mintea îi fierbea cautând soluții
s-ar fi năpustit spre uşă dar ezita, neştiind ce să hotărască.
să strige?! să cheme în ajutor deși nu era nimeni să-l ajute?! să o rupă la fugă pe scări, în jos?!…
se împletici spre uşă.
ştia că viaţa lui atârna de un fir de păr:
- Te rog. te conjur. te implor. nu mă ucide. te rog. vreau să trăiesc. n-am să suflu nicio vorbuliţă…
tăcu şi dintr-o dată, încovoindu-se, cu mâinile ridicate spre obraz, izbucni în plâns.
simţea cum i se preling firişoare de sudoare pe spate.
c-un gest blând, Damian îi desfăcu mâinile, îi înălţă gentil capul și începu să-i maseze mușchii înțepeniți ai gâtului:
- M-ai calomniat, doctore. ne-ai calomniat. însă eu nu-ţi port pică. noi am vrea doar să nu NE înţelegi greşit. se prea poate ca unul dintre noi să fi ucis vreo câţiva oameni. se prea poate ca unul dintre noi să fi comis și paricidul. însă… hai să fim serioşi acuma. oare ar fi drept ca pentru crima unuia dintre noi să intrăm în pârnaie şi noi cei care suntem nevinovaţi?
şi deodată, pe neașteptate, îl strânse de gât cu toată puterea.
psihologul horcăi iar trupul i se arcui violent spre spate; capul îi lovi biroul.
încercă în van să îşi elibereze gâtul de sub strânsoarea mâinilor care-i storceau încet viaţa.
puterile începeau să-l lase, era un zbucium jalnic şi neputincios.
faţa i se schimonosise şi se învineţise, căscase gura şi ochii îi ieşiseră din orbite.
în jurul picioarelor lui dezarticulate care se zbăteau pe podea se revărsară o-ntreagã mulţime de stilouri, creioane, agrafe de birou şi alte mărunţişuri.
picioarele îi mai schiţară câteva mişcări anemice şi apoi se opriră.
figura lui Damian strălucea de fericire.
îşi dădu la o parte din faţa ochilor o suviţă de păr ud de traspiraţie.
îl scruta cu sclipiri lubrice în ochii plini de-o vie curiozitate, examinându-l cu maximă atenţie, ca un entomolog care studiază o crisalidă.
se aplecă peste psihologul mort şi îi sărută gâtul cu urme violacee, ciupindu-i carnea cu buzele.
apoi, schiță un pas de dans și începu să râdă zguduit de-adânci zvârcoliri:
- Hai țurai și țurai, hai țurai și țurai, hai țurai și țurai! hehe. nemurirea e totu’ doctore… nemurirea e totul. e drept că aş fi putut atinge nemurirea prin literatură însă… am băgat de seamă că despre Jack Spintecătorul sau scris mai multe cărţi decât despre Shakespeare. ei ce-ţi sugerează asta doctore?… crima e soluţia, crima e răboju pe care mi-am însăilat nemurirea, crima m-a catapultat peste noapte de la obscuritate la celebritate, crima e haloul care vine să mă învăluie! adică uite. tu deja ai murit şi în scurt timp nimeni nu-şi va mai aminti numele tău. pe când în cazul meu… o-ho! obsesia morbidă a oamenilor pentru atrocităţile comise de mine, mă va face să dăinuiesc în secolele ce vin şi astfel îmi voi atinge scopul şi nu voi fi niciodată mistuit de negura uitării. observi ce poetic o dau?
la colţul buzelor i se ivi o fantomă de zâmbet.
pleoapele i se lăsară grele peste ochi şi, cu paşi nesiguri, luă de pe birou un cuţit de tăiat hârtie şi întoarse orbeşte la locul său de pe canapea.
umerii i se încovoiară şi se ghemui într-o poziţie de fetus.
începu să scâncească uşor şi să geamă prelung şi monoton.
mâna dreaptă i se încleştă pe mânerul din abanos frumos sculptat.
cu degetul mare mângâie lama, încercându-i tăişul.
zâmbi.
avea un sentiment de uşurare nemaipomenită.
simţea că îşi iese din minţi de atâta voluptate.
îl răscoleau fiori adânci şi auzea o încâlceală de șoapte liniştitoare în timp ce aproba din cap a înţelegere, fără ca faţa să-i fie umbrită de vreo emoţie.
o secundă mai târziu, se ridică în capul oaselor şi cu o mişcare scurtă îşi trecu brusc lama peste beregată.
îşi muie degetul arătător în lichidul roșu şi însăilă pe pielea neagră a canapelei, cu o iuţeală în mişcări de parcă era muşcat de streche:
“suntem ceea ce aţi făcut din mine.”
se arcui încet și oftă din adâncul inimii.
” This is the end
Beautiful friend
This is the end
My only friend,
the end”…
o schimă îi fulgeră obrazul şi ochii îi străluciră.
era asemeni unui convalescent scăpat dintr-o foarte grea boală.
